Sărac şi singur stau ca într-o bortă
sau ca sub coaja arborelui miezul
ori ca un spirit prins într-o retortă.
În cripta sumbră eu sunt huhurezul,
păianjeni harnici în rotiri atente
la capătul de fir fac titirezul.
La uşă cresc gigante excremente,
de parcă lumea-nfulecă doar struguri,
ori ia din purgativele demente.
Deprins cu beteşuguri urinare,
văd ţeava-n faţa scândurilor sparte
prin care zorii caută cărare.
Gunoaie şi ţucale, mâţe moarte
în drum Ie Iasă cei ce vin la mine,
scutind şi timpul şi-ocol mai pe departe.
Am trup hrănit de duh atât de bine,
încât putoarea dac-ar fi să-l lese,
nici pâinea şi nici caşul nu l-ar ţine...
Respir cu greu, că sufletul nu iese
pe gură, nici în jos, pe calea porţii;
nu mor fiindcă tusea-mi dă accese...
Sunt herniat, spetit de truda sorţii
şi istovit de munci... pe datorie
de multişor mănânc la birtul morţii.
Găsesc plăcere în melancolie
şi-odihnă în necaz; cei ce oftează
după dureri – dea Domnul să le vie!
Eram găsit mai om spre Bobotează,
cu-atâta mai vârtos cu cât palate
înconjurau cu fast căsuţa-mi brează.
În piept mi-s flăcările terminate,
dureri mai mari pe cele mici le-alungă
şi sufletu-i cu aripi retezate.
Stă pe ciolane pielea ca o pungă,
iar în băşică pietrele se-adună
şi-n cap bondari afară vor s-ajungă...
Mi-i ochiul istovit, orbita brună,
iar dinţii în gingii abia se-îngaimă
şi de-i ating ca instrumentul sună!
Pe faţă port întipărită spaimă;
aş alunga şi corbii fără armă,
în holde cu veşmintele-mi de faimă...
Într-o ureche un paing tot sfarmă
şi-n alta cântă-un greier noaptea-ntreagă;
nu dorm de-a horcăitului alarmă.
Amor şi vers, mâzgălitura dragă
o folosesc de coş, o zvârl ulucei
sau în latrină ca pe-o terfeloagă.
La ce-aş sculpta întruna ca năucii,
când sunt asemeni celui ce sfâşie
oceanu-n-not, dar îl îneacă mucii?!
Aici mă-aduse arta scumpă mie,
ce-a rupt din glorie şi mi-a dat partea:
bătrân şi la cherem şi-n săracie...
Distrus, de n-o veni mai iute moartea.
vezi mai multe poezii de: Michelangelo