Minune-i că am ars, vecin cu focul,
şi încă ard când stins e în afară,
lăuntrul mistuindu-mi-l în pară
şi împlinind cenuşilor sorocul?
Arzând, vedeam cum străluceşte locul
ce-mi deştepta a chinului povară,
încât mă mulţumeam privindu-l doară,
în moarte-aflând petrecerea şi jocul.
Dar cerul mi-a luat acea făclie
ce mă hrănea arzându-mă... Rămâne
să fiu cărbune-n spuza jucăuşă.
Cu alte lemne-Amor de n-o să-nvie
văpaia, nu voi mai avea, ca mâine,
o singură scânteie sub cenuşă.
vezi mai multe poezii de: Michelangelo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.