Din dulce plâns în râsul de durere,
dintr-o eternă într-o scurtă pace
m-am prăbuşit... Când adevărul tace,
simţirea stăpâneşte peste vrere.
Nu ştiu de unde răul ia putere,
o, răul care pe cât creşte-mi place:
din pieptul meu? Din ochii tăi ce-ncoace
aduc din rai divina-nvăpăiere?
Nu-ţi este frumuseţea muritoare,
ci-i fiică a celestei citadele:
arzând mă mângâi, deşi-mi pierd hodina,
că-alături stându-ţi nu-s altfel... Dar oare,
când ţi-a dat cerul arma morţii mele,
cine-ar mai spune că a ta e vina?
vezi mai multe poezii de: Michelangelo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.