Nu încetează timpul să mă certe,
de parcă îl tot mânii,
zicând să-mi dau țărânii
sfârșite mădulare peregrine,
dar încă mă mai tine
cel ce-n tristeți ori bucurii mă scoală.
Nu pare să mă ierte:
în el e cheia frânii,
când orele-s vecine
de-o altă viață, toate-s îndoială;
căci vechea mea greșeală,
pe cât îmbătrânesc, pe-atât mă-asaltă.
O, soartă grea, cum nu-I pe lume altă!
Târziu spre-a mă scăpa e de strădanii,
căci dacă ard, precum am ars cu anii,
rămâne-vor, la glasul rațiunii,
nu inima, ci spuza și cărbunii.
din Poezii, traducere de C.D.Zeletin
vezi mai multe poezii de: Michelangelo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.