Lupt pentru libertate, şi sânger şi nu pier.
Şi pentru ea chiar ochii şi braţele-mi rebele
întocmai ca pe-un arbor carnal, prizonier,
le dărui sub scalpele.
Şi pentru libertate inimi mai multe-odată
le simt în piept; un clocot în vine, înspumat,
şi intru în spitale, şi intru-apoi în vată
ca-n crini înfăşurat.
Şi pentru libertate doar răni de gloanţe-mpart
acelor ce statuia i-o prăvăliră-n glod.
De braţe şi picioare pe rând eu mă despart,
de casă şi de tot.
Vor pune două pietre de văzuri viitoare
zorii, oriunde află-ntuneric în orbită
şi braţe noi vor face să crească şi picioare
de carne ciopârţită.
De sevă-naripate lăstare noi vor creşte,
moaşte din trupu-mi care pierdui cu orice rană.
Asemeni sunt cu pomul tăiat ce lăstăreşte
cât viaţa-n mine cheamă.
vezi mai multe poezii de: Miguel Hernández
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.