Asupră-i trăsnetul căzu. Stejarul
Se clătină primindu-i lovitura, -
Dar nu-și plecă nici fruntea, nici statura
Sub clipa ce-i răpuse centenarul.
Și fulgerat așa, trecu hotarul
Atâtor vremuri! Împetrindu-și zgura,
Își încleștase-n secole făptura,
În care vulturi azi își fac cuibarul.
El are crengi uscate și macabre
Ca niște-ndoliate candelabre
Rămase stinse totdeauna…
Și doarme-ncins de nepăsare-adâncă,
Pe când cu ochiul ei de șarpe, Luna
Magnetizează pacea lui de stâncă...
vezi mai multe poezii de: Mihai Codreanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.