Unei vestale
Din casa ei fugise-nspăimântată
Cum o prinsese, focul, despletită...
Și sta-n amurg, privind încremenită
Cum se topea zidirea-nflăcărată.
Părea că e durerea întrupată
În albă marmoră desăvârșită...
Și simt c-așa de bine izbutită
N-am s-o mai văd de-acuma niciodată.
Dar ce-i mai dureros e că de-o vreme
De-un dor smintit tot sufletul îmi geme...
Și-l tot gonesc, și-n pace nu mă lasă.
- Aruncă-mi, Joe,-n Stix pe veci ființa
Dar, ca s-o văd din nou așa frumoasă,
Aprinde iar vestalei locuința.
vezi mai multe poezii de: Mihai Codreanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.