Andrei Mureșanu (Tablou dramatic într-un act) - I - Mihai Eminescu
Adăugat de: th3mirr0r

(Tablou dramatic într-un act)


[ I ]

Persoane:
MUREȘANU, MORS, GENIUL LUMINEI
(Scena înfățișează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munți. Pe de o parte stânci crăpate ­ unele țepene, altele răsturnate­ de alta brazi acățați de vârfuri de stânci, unii frânți și răsturnați de vijelii și torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a unui sat de colibe ­ risipite ca cuiburi mari în dosul stâncelor. Mai în avanscenă, turnul vechi și negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiți, cu acoperământ de șindrile negre și mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezișul un trunchi răsturnat, putred, pe care Mureșanu șade visător. De tot în fund, codri și munți. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopții. În vremea asta se scoală Mureșanu.)
Tresare miazănoaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunei blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,
A lunei adormite pătrund razele rare
În temnița din pieptu-mi trezind gândiri amare.
Când somnul, frate-al morții, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin țara morții trece,
Și moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece
Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,
Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge ­
Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,
Ce suflet țipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?...
Sunt eu!... Privesc trecutul, și-icoana lui barbară
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.
Și gândul meu nu poate să rup-acea perdea,
Ce-ascunde viitorul teribil după ea.
Cântarea? Cea mai naltă și cea mai îndrăzneață
Nu e decât răsunet la vocea cea măreață
A undelor teribili, înalte, zgomotoase
A unui râu, ce nu-l vezi. ­ Sunt undele de timp
Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.
Deși privesc nainte-mi noaptea bătrână suptă,
Și văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,
Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,
Ridică viitorul ­ puterea care toarce
Al vremii fir ­ aceea îmi e necunoscută.
Vai! cele întâmplate istoria le spune
Și cele viitoare și-aruncă umbra lor
În atmosfera groasă a zilei cei de azi.
De ce se-ntâmplă toate așa cum se întâmplă,
Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,
În șirul orb al vremei și-a lucrurilor lumei?
Sau oarba întâmplare fără-nțeles și țintă
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie
Și altfel de cum este tot ceea ce esistă,
Sau e un trebui rece și neînlăturat?
Și dacă trebui toate să fie-așa cum sunt,
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;
E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii
Soarta fără-de-lege? Și dacă n-ai temeiuri
Decât acele spuse de cărțile bătrâne,
Și-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare ­
Cine-mi va spune mie ­ dacă a ginței mele
Viață viitoare va fi mai fericită
Decât al ei trecut?
De-ar fi fost rău adesea și bine num-o dată,
Aș crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o știe,
Atâta neferice pe țara mea pustie. ­
Dar nu! e-atâta minte ­ atâta plan de rele
S-a grămădit puternic în viața ginții mele,
Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumei
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă și-i menită.


[Partea I]

©Mihail Eminovici(Eminescu)



vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.