Confesiune - Mihai Eminescu
Adăugat de: Adina Speranta

Aciea este lumea… de-o sfaram ­ e sfarmata.
De sfaram pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Si soarele pe ceruri se-nchide ca o rana
Ce arde-n universul bolnav de viata vana.
Si marea tace-nceata; cântau strigoi; miscare;
O noapte condensata, în veci nepieritoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne ­
Povestea linistita a mortii cei eterne…
Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata,
Un vis al meu caldura-i, lumina si viata?
V-am înselat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viata plecati sub anateme
Sa va urâti din leagan, sa v-omorâti în vain,
V-am semanat în spatiu pe voi samânta Cain,
Sa curat am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Si pentru voi anume creai al vietii iad.
Si sa va-nsele vecinic l-am îmbracat frumos
Cu nopti senine-n stele, cu soare auros.
În sâmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere si în pacat zâmbire.
Tot ce-aspirati în lume, toate-au acelasi fine.
În mantie de rege m-am îmbracat pe mine
Si de va-ntindeti mâna dup-a mea umbra-avara,
Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara.
Coroana, aur, glorii, cântare si comori,
Istorie si nume, iubire si onori
Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:
Atingeti-le numai si veti vedea ca-s… eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…
Am zugravit în ochii-ti semanaturi de stele.
Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul.
El va arata iadul, imperiul, Olimpul
Si cu mândrie poarta a veciniciei masca
Când mama lui e-o clipa, care când sta sa-l nasca
Îl si ucide. Totusi, în clipa suspendata,
Daca din noapte-eterna o fiinta se arata,
El vede cer si stele, oceanul, universul;

El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie ­ trecutul ­ gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica si umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din carti el sta s-adune,
În petice de vreme catând întelepciune.
Ce înteles au ele… ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbra, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculti de mine. ­ Nu stii s-asculti. ­ Mi-e mila.
Nu este dat ca omul cel muritor, în sila
Sa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita,
Sa duca-n piept durerea ­ aceea ce menita
A fost ca sa o poarte o omenire toata,
Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfarmata
În mii bucati, ca astfel sa o puteti purta.
Nefericite,iata confesiunea mea.



vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu


Ascultă poezia - voce Adina V.:





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

https://www.youtube.com/watch?v=u8I455ETQZU

Pentru călătorul pornit pe urmele marelui nostru poet :)
Adina Speranta
vineri, 26 ianuarie 2018


Esenta lumii in doar cateva versuri.Ce maret!Ce poet!
valter
joi, 24 decembrie 2015


Poezia-versul,erau un foc si un tunet in inima lui...
Grandios poem....
danab
joi, 10 septembrie 2015


Adina > inlocuieste textul, cu acesta, te rog:

>>


(Arătând un cran.)

Aciea este lumea... de-o sfarăm ­ e sfărmată.
De sfărăm pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Și soarele pe ceruri se-nchide ca o rană
Ce arde-n universul bolnav de viață vană.
Și marea tace-nceată; cântau strigoi; mișcare;
O noapte condensată, în veci nepieritoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne ­
Povestea liniștită a morții cei eterne...
Nu vezi că deși chipu-mi arat-a fi de gheață,
Un vis al meu căldura-i, lumina și viața?
V-am înșelat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viață plecați sub anateme
Să vă urâți din leagăn, să v-omorâți în vain,
V-am semănat în spațiu pe voi sămânța Cain,
Să curăț am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Și pentru voi anume creai al vieții iad.
Și să vă-nșele vecinic l-am îmbrăcat frumos
Cu nopți senine-n stele, cu soare auros.
În sâmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere și în păcat zâmbire.
Tot ce-aspirați în lume, toate-au același fine.
În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine
Și de vă-ntindeți mâna dup-a mea umbra-avară,
Las mantia să-mi cadă și mă revedeți iară.
Coroană, aur, glorii, cântare și comori,
Istorie și nume, iubire și onori
Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:
Atingeți-le numai și veți vedea că-s... eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge...
Am zugrăvit în ochii-ți semănături de stele.
Moarte și nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca să vă-nșel privirea am născocit eu timpul.
El vă arată iadul, imperiul, Olimpul
Și cu mândrie poartă a veciniciei mască
Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască
Îl și ucide. Totuși, în clipa suspendată,
Dacă din noapte-eternă o ființă se arată,
El vede cer și stele, oceanul, universul;

El nu-mi zărește ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie ­ trecutul ­ gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica și umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din cărți el stă s-adune,
În petice de vreme cătând înțelepciune.
Ce înțeles au ele... ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculți de mine. ­ Nu știi s-asculți. ­ Mi-e milă.
Nu este dat ca omul cel muritor, în silă
Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,
Să ducă-n piept durerea ­ aceea ce menită
A fost ca să o poarte o omenire toată,
Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată
În mii bucăți, ca astfel să o puteți purta.
Nefericite iată confesiunea mea.

©Mihail Eminovici(Eminescu)
th3mirr0r
joi, 10 septembrie 2015


Ce poezie superba a marelui nostru poet ! Va multumesc ca ati citit :)
Adina Speranta
luni, 25 mai 2015


"În sâmburii durerii eu pus am fericire..." cât de mici suntem ! .. fără supărare.
mirimirela
luni, 25 mai 2015


Multumesc din suflet Adina
mirela
luni, 25 mai 2015