[II]
În munți ce puternici din codri s'ardică,
Giganți cu picioare de stânci de granit,
Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Și vulturii 'n creeri palate-și ridică
Ș'uimiți stau în soare privindu-l țintit .
Acolo prin ruini, prin stânci grămădite
E peștera neagră zăhastrului mag;
Stejari prăvăliți peste râuri cumplite
Și stanuri bătrâne cu mușchi coperite;
Încet se cutremur copacii de fag.
Vuind furtunoasa-i și strașnică arpă
Trec vânturi și clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă
Ce 'n urlet în râuri se nărue, cad.
Furtuna la caru-i lungi fulgere 'nhamă
Și-i mână cu glasul de tunet adânc,
Vuiește a vântului arfă de-aramă
Și vulturu 'n doliu copiii și-i chiamă,
Prin nouri cad stele și 'n abis se sting.
Și grindini cu ghiața cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stâncelor coaste de fier
Și 'n ceruri se 'ncurcă, auritele zodii
Și dracii la râuri adun licapodii
Și iarna mugește călare pe ger.
De-asupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
De-asupra de lume, de-asupra de nori,
Stă magul; privește furtuna pornită:
De-asupra lui soare cu raza iubită,
Desupt iarnă, ploae, zăpadă, fiori.
El cartea-și deschide, la ceruri privește
Și zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n'o citește
Cu semnele strâmbe întoarse - arabește :
Sunt legile 'n semne din ăst univers.
Cu barba lui albă de vânt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Și chiue vântul cu - aripa sburlită,
Adună și sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.
Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică—
Pe munte lucește o flacără mică
Cu raze ce taie 'ntunerecul larg.
În van la picioare-i fug râuri spumate
Și stâncele rupte în cale-i s'ațin,
Nimic nu-i în stare s'oprească v'odată:
Cu pasul lui sigur prin râuri înnoată,
Se 'ndreaptă spre țelul cel mic și senin.
Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri,
Lumine de fulger cărări îi arat',
Deși cerul lasă a vântului frâuri
S'asvârle toți norii de-a muntelui brâuri,
El trece la astrul ce luce curat.
Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul și negrul lui talar,
Privirea lui o 'nalță pe-a cerului câmpie
Și cugetul lui sboară în lumi fără hotar.
Și gând cu gând se 'mbină în lungă reverie
Și buzele-i se mișcă c'un zâmbet blând, amar
Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite
Ca marea de adânce cu valur'le uimite.
Ce sufletu-i dorește se 'ntreabă și nu știe,
Se uită 'n stele, 'n lună, ce ca un vis de-argint
Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșie
Și visuri lungi gândirea i-o 'mbată și i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mângâie
Și neteda lui frunte o-atinge tremurând —
Și gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să sboare 'n țara steloasă și întinsă.
Spun mite — zice singur — că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini el are o blândă stea,
Ce 'n cartea veciniciei e - unită cu-a lui nume,
Că pentru el s'aprinde lumina ei de nea;
De-aceea 'ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund' a nume
Din marea cea albastră, care e steaua mea?
E - acel trandafir roșu, ce mut - duios - uimit
Lucește - un gând de aur de-asupra-mi în zenit?
Un om se naște — un înger o stea din cer aprinde
Și pe pământ coboară în corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în om el le întinde
Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieții, de cer steaua depinde
Și îmblă scriind soartea a omului născut.
Când moare a lui suflet aripele și-a 'ntins
Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.
[Partea a II-a]
©Mihail Eminovici(Eminescu)
vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.