[VI]
Magul rămas în munte, din el ieși afară,
Pe-o piatră detunată el șede peste văi,
Privește. — Codrii mângâiu cu vânt de primăvară
A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.
Se suie 'n vârf de munte, o stea din cer coboară
O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
Pe ea șezând călare, în infinit el sboară,
Stelele sclipeau sfinte și 'n cale-i făceau loc.
Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale
A lumilor adânce și blânde rugăciuni
Și întinzând în vânturi aripele regale
L'a lumii trepte - albastre le duc și le depun.
Pe magul cel puternic ei îl salută 'n cale,
El trece dus de steaua ce sboară ca un gând
Și când veni sânt, mare, pe-a caosului vale
Dă drum stelei, s'aruncă în hăul fără fund.
De-asupra vedea stele și de desuptu-i stele,
El sboară fără preget ca tunetul rănit;
În sus, în dreapta, 'n stânga lanurile de stele
Dispar. — El cade - un astru în caos asvârlit.
Căci la un punct albastru privirea-i ațintită:
L'a caosului margini un astru blând ușor;
Cale de mii de zile el cade 'ntr'o clipită,
Sboară ca gândul care l-aruncă în viitor.
Din ce în ce s'apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ș' ajunge 'n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată —
De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.
Cu ochii plini de lacrimi la acea stea privește
Ce lumina albastră mergându-și drumul său;
Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește,
O, cum iubesc eu steaua, unde m'am născut eu.
Mai e 'n tot universul o stea plină de pace,
Neturburată, vecinic de ură, de război;
În toate Creațiunea gura ei vecinic tace,
N'o bântuie griji rele, n'o bântuie nevoi.
«E-un om, care pe dânsa nefericit se ține
Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,
Dar soartea lui schimba-voiu, din rău oiu face bine—
Cobor acum în astru-mi să-l mângâiu și pe el ».
Din vârf de munte 'n lună în spațiu iar s'aruncă,
În clipă - ajunge 'n norii ai astrului natal,
Cu - amor el îl privește, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.
L-întinde, l-împletește, din el își face scară,
O - aruncă - în zarea lungă de flutură în vânt,
Apoi pe ea cu 'ncetul bătrânul se coboară
Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurând.
Din norii cei mai deși el luase o bucată,
Își face din ea luntre, ce luneca pe val,
A mărei unde - albastre alunecă 'nspumate
Și-l duc în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal.
Din insule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripele 'ntinzând
Veneau sfâșiind apa la luntrea lui de aur
Și se 'nhămau la dănsa și o trăgeau cântând.
Bătrânu 'n manta-i albă înfășurat visează
Iar lebede - argintoase luntrea bogată trag,
Al valurilor cântec pe el îl salutează —
Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.
Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,
Cântat de îmmiirea valurilor senină
Și îngânat de lebezi în dulce visul său.
Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a mării
O sfâșie — și - aproape ea vine - acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,
Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.
Acolo printre stânce bătrâne și schelete,
Un templu în ruină, de apă înnecat,
Pe jumătate murii și stâlpii și-i înclină
Și stă 'n curând să cadă de vreme sfărâmat.
În scorburi de părete trăiește - un biet călugăr
Tânăr, frumos — dar însă ca umbra el e slab.
Din stânce năruite, din pietre și din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.
Acolo prigonit stă de visuri și de gânduri.
Ce vrea nici el nu știe, se chinuie 'nzădar,
Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scânduri,
Nu bea apă d' isvoare , ci valul mărei - amar .
Astfel el vrea viața s'o sfarme, s'o scurteze.
De ce? și pentru cine el singur n'a știut.
Astfel se chinuește în rugăciuni ascese
În câte-o biată arfă din arcul sfărâmat.
O arfă de aramă cu coarde ruginite,
El sbârnăie pe dânsa un cântec desolat.
Strune - amorțite tremur de mâna lui trezite.
El chiamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.
Ș'acum el sta în lună pe-o piatră risipită
Și cântecu-i în noapte sbura mult dureros,
Părea c'așteaptă-în aer pe umbra lui iubită
S'o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.
Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă —
Pe-o stânc'apoi se suie — pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văsduhului el stă.
Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,
Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar,
El stânca lui o lasă, la mag încet el vine
Și mâna lui o prinde — și 'ntreabă cu glas rar:
— «Ce-ai mai făcut părinte... iar ai venit la mine.
Crezi tu c'o să mă mângâi pe mine? nu, în veci
Surd este al meu suflet l'a tale vorbe line
Cum stâncele la glasu-mi surde rămân și reci.
«O vino colo 'n scorburi ca să-ți arăt fereasta
Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit
Prin stâlpi 'n prăbușeală... prin arcuri sparte... Asta...
Pe-aici pe-o scară, de-aur ea blândă a intrat».
— «De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu' atuncea,
Să trăiești în ascese gândind la Dumnezeu,
Bând apa mării amară în negrele spelunce —
Ca să domini în tine ispita, geniul rău!...»
— «Ispită neagră dânsa?, un geniu rău, o, nu el
Răspunse trist și dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spue,
De-ar spune-o dânsa însăși — eu totuși nu o cred.
«Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,
Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal,
De-aș spune numai chipul cum privirilor mele
S'arată — n'ai mai crede că-i geniu infernal.
Când ca un vis argenteu plutește blonda lună
Prin marea - albastră 'n ceruri, prin somnoroșii nori,
Când noaptea-i o regină lunatecă și brună,
Când valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,
[Partea a VI-a]
©Mihail Eminovici(Eminescu)
vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu