scenă de dimineață — cornul sunând depărtat,
prin hățișurile albăstrii, chemarea la vânătoare — glasul
lui de aur alungându-și tristețea —
( întristarea dimineților de toamnă, cu ceață
sfâșiată alene de soarele fără putere )
peste lătrăturile excitate ale câinilor
nerăbdători să înceapă o dată. lumina de aur
a cornului, acolo, dincolo, prin pădure — are să fie
întotdeauna de acum încolo, dacă-ți vei mai aduce aminte, fundalul frumos lucrat al tapiseriei cu învălmașeala cailor, câinilor lungi de vânătoare, și fețele întoarse spre cel care, la
mijloc, să dea semnalul începerii, și femeile, cât sunt, așezate pe o parte a șeii, cu mâinile lor înguste și trupurile firave — neîmplinite în adolescența întârziată mai subțiratece în aerul limpede al dimineții de început de lume — de vânătoare. — câteva fete foarte tinere, pe care bărbații, pe caii lor nerăbdători, nici nu le iau în seamă, —jocul lor acum este altul
decât cel al înfrângerii unui trup neîmplinit de fecioară, și sunetul de aur în soarele dimineții alungându-se trist, ca un câine obosit, anunțând de acum
sfârșitul vânătorii, când caii se vor întoarce cu pași înceți, și fetele, acum cu ochii mari, își vor apleca și mai mult într-o parte, capetele, să nu privească leșurile din oblânc
însă scholia pe marginea textului despre vânătoarea începută târziu, într-o dimineață cu lumina mocnind în sunet de corn, spune așa — întoarcerea vânătorului din coline este de fapt moartea lui — sfârșitul vânătorii e o casă în care se strâng ceilalți — și fetele acestea cu trup
subțire
își trec, cu pale ale tristeții, lumina părului lunecat blând peste umerii lor fragili ( atât de ușor de frânt, nu ? doar că bărbații suflă acum în mâinile care le-au stat
încleștate pe armele vânătorii ) își trec făpturile de aur mocnit prin odăi — și nu privesc spre blănurile de sub fereastră unde e întins vânătorul. — sfârșitul vânătorii, câinii au
tăcut și cornul a fost izbit de copac să nu mai sune vreodată.
și mult mai târziu, într-o altă vreme, când vânătoarea cu câini și cornuri sunându-și chemarea în lumina de aur stins a toamnei este numai un joc de cărți,
într-o vreme când nu mai sunt cai decât în tapiseriile vechi, ascultați deodată amintirea hohotelor întretăiate, dar argintii, ale pianului sunând în terță suitoare,
coborâtoare, chemarea la vânătoare — cornul s-a preschimbat în
flăcările de argint ale pianului — și ce a fost joc de aur pe tapiseria de pe
peretele cabanei de lemn este acum jocul perlelor de sticlă în
urechea aducerii aminte, într-o altă așezare de lemn, în care tot te închipui mergând spre fereastră, decât că în lumina soarelui de dimineață de toamnă nu vezi nici plecarea spre vânătoare, cu cai și câini
tulburați de chemarea unui corn de ei auzit, nici nerăbdarea
chipurilor întoarse către semnalul de pornire — și deci, mai târziu, de
întoarcerea înceată la sfârșitul de vânătoare — și nici fecioarele
aduse cu aur
curat în par, pe caii domoli, să strângă licornele. — ci
doar sunetele luminoase ale amintirii pianului cântând despre vânătoarea într-o dimineață rece de toamnă.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.