însă pentru sunetele de afară străin, închis
într-o lume unde nu mai pătrund
cu ecourile lor luminile lumii de afară și își închid
contururile de muzică pe care orice înscris
al unui lucru, al unei ființe îl așază în cartea
uriașă a firii, deschisă, și întorcându-și
filele cu texte uneori neînțelese, pe care ai vrea
să le oprești - dar care curând își
va întoarce ultima pagină
și nu va mai urma decît cea de pe urmă foaie
și aceea albă. și cine
știe mai cine are să vină să o îndoaie
și va mai scrie un rând doar și o dată
și va închide peste ea scoarța crăpată.
și tu, cartea asta care ți-a fost
vremea, și locul sufletului tău, nu ți-a fost
în puteri s-o citești ascultând-o în silabe
chiar dacă le-ai înțeles înțelesul,
și în urechile tale au rămas albe,
și ai citit doar cu ochii, și mersul
înspre înlăuntru nu l-ai mai urmărit.
să trăiești o vreme surd la răsfrângerile
pe care în tine, în oricine ar fi trebuit
să le aibe râsul și plângerile
din afară. și pe urmă, cînd s-a închis
cartea, nici să nu mai știi dacă rămân
pentru altcineva, mai târziu, din ce-a scris
acolo, lucruri de înțeles când o va lua poate în mâini.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.