îngropați în zăpadă - de afară nu se mai aude acum
nici un sunet - în odăi lumina e albă și moartă.
și vremea, căzută pe brânci în nămeți, nu mai are putere
să treacă, prin perdeaua mereu rostogolită pe loc, până
la ferestrele noastre. - deci, în afară de timp.
însă înăuntrul unei veșnicii cum ne închipuim moartea.
(doar că, aici, moartea e albă - și tremură
în fața ochilor noștri, care nu mai răsfrâng
nimic, decât albul.) îngropați în zăpadă,
și pe nesimțite, - căci nu mai există un mai târziu,
lumina moartă-n odăi se face zăpadă,
și urcă, să ne acopere cu albul ei mortuar,
cu nemișcarea ei moale, cu livida ei febră,
pe care doar din vorbe o știm — vorbele care nu mai înseamnă
nimic acum.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.