în fond, dacă nu ne-ar fi atâta de lene,
am putea încerca să ieşim – fie chiar şi pe furiş,
din camera aceasta cu vreme bolnavă, şi semne
de foc şi zăpadă pe tăblia ferestrelor, şi
să ne plimbăm cu mâinile în buzunare prin casă
– plictisiţi, adică – printr-un foarte străin
crepuscul între mobile arse, şi draperiile care-şi lasă
câte o umbră mortuară alungindu-se prin
tăcerea pe care o suflă înăuntru ninsoarea,
strivindu-şi ochi mărunţi, nesfârşiţi,
de geam, şi ne caută, (şi te găsesc, şi-ţi
aruncă fiinţa întreagă înapoi, ne spuneam, cu marea
nesinceritate a gesturilor numai închipuite).
numai că ne e lene – stăm în odaia asta cu însingurări mocnite.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.