funambulescă, pe de altă parte, închipuire,
să crezi că ai putea o veşnicie trăi
într-o pădure de mesteceni şi asta în vremea
încremenită a unei singure dimineţi. asta însemnând
că n-ai să mai vezi niciodată oasele mici ale gleznei
vreunei făpturi tinere oprită, aşteptând,
printre case înalte şi abia ivindu-se prin mătase
(şi tu, plimbându-i-te ei prin faţă, şi prefăcându-te
că aştepţi şi tu). însă, acuma, eşti oprit în prag,
şi-ţi spui că, uite, nu mai trece vremea şi dac-au să crească
umbrele în spatele tău, în case de lemn greoaie,
să nu întorci capul, să-ţi spui doar că aici s-au oprit
şi timpul şi locul, şi nu mai au drum până la inima ta,
şi că s-a sfârşit totul. decât că nu ai dreptate
fireşte, ai să te întorci printre ziduri înalte, şi acolo
multe fiinţe, şi unele chiar minunate, şi să priveşti
iarăşi, cu priviri concupiscente, livreşti
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.