S-ar putea face o poveste sentimentală, spunând
cum s-a oprit aplecându-se spre masă, spre noi,
și privindu-ne dintr-o parte. Pe obrajii ei goi
urca un cearcăn mereu spulberat de vânt.
Evitam s-o privim, pentru noi vorbele ei
făceau ecouri tot mai largi de timp sfâșiat.
Ea era alături - ca într-un câmp răsturnat,
în răsfrângere puteam urca pe mâinile ei
împiedicându-ne însă de inel - și aici
oprindu-ne. Pe urmă s-a ridicat
și am rămas singuri. Ca un arici
cu țepile împinse înafară ne era așteptarea.
Ea nici nu și-a mai întors capul. A plecat.
Noi ne rostogoleam țepoși după ea.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.