Coborând în gară, orice devine posibil pe lespezile acestui peron — dacă m-aș întinde acuma, în acest oribil soare de munte, cu un ron-ron
de motan obosit,
nu ar fi acesta un punct de plecare
spre un adevăr osebit
de cel al fetei cu bucle amare
și albăstrii, despre care tu, doamna, nu-mi spui nimic când o vezi ?
Soarele aici cade-ntr-o toamnă
timpurie.
Munții prin verzile lor zăpezi
de ace de pin, mă fixează.
Remușcarea, strânsă la soare, toarce, visează.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.