virginia woolf - Mircea Ivănescu
Adăugat de: Adina Speranta

straniu - ca în copilărie când mă gândeam ce
ciudat ar fi să-mi pot spune vreodată, fiind în
preajma unei ființe, spre care să-mi ridic ochii,
așa - uite, că în închipuirile mele, ea spune
asta, și eu, tocmai asta știu - și îi pot răspunde, să-i spun

de aici, mai departe, deci ea vine la mine, cum stau în fața rafturilor cu cărți - și-mi spune că a pierdut această carte (înainte de a o avea, de fapt, a pierdut putința de a o lua acuma aici în mâini -) și mă gândesc
- și aș putea să și surâd - numai că surâsul meu acum
nu mai este moneda pe care să o rostogolesc pe masă - ca să-i
răscumpăr tristețurile ei -cartea asta eu o știu - și oricând îi pot așeza lumina ei
- oarbă -(căci luminiscențele din cărți - dar ea nu știe - nu au


putere să urce pe fețele ființelor care așteaptă să le deschidă) -(și putem face acum - eu cu ea - ea neștiind, firește, un joc - să ne închipuim că în seara acestei amiezi în care ea este tristă - ne vom ridica ochii spre ea
- ca povestitorul spre beatrice - și asta înseamnă că urcă -și i-o vom pune în mâini). - dar nu-i spunem nimic
despre asta. mai schimbăm doar câteva vorbe, pe o stradă cu ploaie,
abia simțită ningând adică înghețată, pe fața ei. și noi, când o privim scurt, ne
gândim că în cartea aceea la sfârșit scrie așa - "soarele răsărise, și cerul deasupra
caselor purta un aer de nemaipomenită simplitate, și frumusețe,
și liniște".



vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.