Buza cum de vânt ți-i arsă și de soare,
câmp mă simt, pe care să-l săruți;
umbră ți-am căzut, ca lutul, la picioare -
trec pe miriști nouri neștiuți.
Umeri cu lumină rară de dumbravă,
iar vä plouă zeci de dimineți;
culmile în hău te chiuie și-n slavă -
chiotul sălbaticei vieți.
Totuși, depărtări ai dat; singurătatea
bate-n frunzele cu gust amar;
drumurile se desnoadä-n vastitatea
miriștii cu nouri grei de var.
Ca-ntr-un ochi bolnav se tulbură lumina,
sună-n dealuri râsul veșniciei -
cad cu ploile, să-ți crească sub tulpina
clară hrana viermilor și-a gliei.
vezi mai multe poezii de: Mircea Streinul
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.