Cu palmele umplute de răcoare,
Stau față-n față cu oglinzi de ape
În care cerul, astăzi, nu încape,
Mult prea tentat spre necuprins să zboare.
Ca-ntr-o apocaliptică splendoare,
Văzduhul se rotește-n negre stoluri
Și-apoi strămută, cu adânci ocoluri,
Împărății de păsări migratoare.
Se-nșiruie arcade de răchite,
Împart arama frunzei cu amurgul,
Zidind cupola umbrelor în burgul
Din visele culorii învechite.
E locul unde clarul adâncimii
Îndeamnă la reflecție poetul,
Ca o morgană ce-a convins deșertul
Să spargă toate digurile lumii.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.