Când cucuveaua muşcă luna de un colţ,
Sub pleoapă de pământ pândeşte ca un hoţ,
Un bocet de gorun, pasăre vicleană
Zidită-n cuvânt precum o altă Ană.
Cuşmă neagră noaptea se varsă în ploaie,
Urlă aşteptarea, lacrimă văpaie,
Ca un corb pribeag şi nesătul trecutul
Te mâna din urmă umbrind începutul.
Furnicarul lumii colcăie-n ispită,
Făţarnic botează clipa travestită,
Pierdută de haită desface zăvoare,
Cu bani de argint să cumpere uitare.
Baloane de săpun se-nmultesc şi dispar,
Caverne de idei înscrise-ntr-un ferpar.
Organica celulă se umflă-n zadar,
Sfârşitul este scris de cer în calendar .
Când clopote toacă în zi de parastas,
Aud cum plânge frica în ochiul rămas.
vezi mai multe poezii de: Agafia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Ochiul rămas e a lui Dumnezeu iar frica plânge fiindcă a rămas cu Cel Atotputernic și știe că va muri! Înțelepciune: asta emană versurile tale, Agafia! Mi-a plăcut!Cu drag,
Ina M.
duminică, 20 noiembrie 2016
Titlul este superb, pe măsura conţinutului.
nadira
sâmbătă, 12 noiembrie 2016
Versurile tale invită la meditaţie. Frumos!
stefan doroftei doimaneanu
vineri, 11 noiembrie 2016
Un poem minunat,
am trecut cu drag.
onofrei
vineri, 11 noiembrie 2016
Multumesc pentru lectura si comentarii
Agafia (autor)
vineri, 11 noiembrie 2016
Felicitări Agafia,ai scris minunat!
gianina
joi, 10 noiembrie 2016
Frumoase metafore care duc la subintelesuri sublime
mirela
joi, 10 noiembrie 2016
Citind, am simtit ca ceva ... minunat scrisa.
felicia
joi, 10 noiembrie 2016