Napoli se deschide spre mare
ca o inimă tăiată în două de pumnalul luminii.
Pe fiecare arteră,
curge o limbă a zeilor adormiți pe caldarâmul umbrit de "a fost",
într-un dialect melodios și nemuritor - napoletana.
Soarele cade peste oraș ca un clopot lichid,
din care se prelinge aur topit,
iar femeile, cu brațele pline de fructe și flori,
cu ochii negri și adânci ca fântânile,
par preotesele unei civilizații uitate.
Pe treptele colinei,
care se suie cu fruntea plecată,
aerul e greu de cântece printre rufe întinse,
de rugăciuni,
de râsete rupte din pieptul copiilor
cu pielea arsă
și dornici de joacă și fotbal.
Vezuviul nu doarme,
ci veghează ca un tată.
El privește orașul pe care l-a născut și l-a amenințat.
Sub pielea lui neagră fierbe moartea,
dar Napoli îl mângâie cu degetele pline de viață,
râzând cu gura deschisă,
cu dinți de coral și dinți de ruină,
cu străzi strâmbe,
cu marea,
dar și cu întreaga bogăție a pământului,
adunată în castele și catedrale.
Acolo, între carămizi clădite de palmele vremii,
liniștea se face mir,
care miroase a busuioc,
a ceară, a frică, a speranță,
a flacără care nu se mistuie,
ci se naște
din cenușă, din lavă, din piatră.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.