Ca un tîlhar
e strada mea
într-o neagră manta
pe care strălucesc
stropii de apă.
Să-și aprindă vechea lulea,
strada,
dintr-un amnar,
în beznă,
scapără.
Tăcem.
Dar liniștea nu e
mantaua soldățească
închisă pîn' la gît.
Mînați de vînt
plutesc departe norii:
corăbii
cu catargul frînt.
Privim prin geamul zăbrelit.
Tăcem.
De s-ar afla-n văzduh
un tunet mai teribil
decît tăcerea asta -
să bubuie!
Auzi cum se-ntărîtă
și freamătă, vuind departe,
marea,
ca o pădure doborîtă.
Vuiește marea.
Și temnița e mută
ca taurul în inimă lovit,
ca sîngele pe lespezi
risipit.
Se-acoperă cu pîcle negre cerul
și umbre se tîrăsc peste pămînt...
Privim prin geamul zăbrelit.
Tăcem.
Tăcem cum tace
glontele pe țeavă.
traducere - Virgil Teodorescu
vezi mai multe poezii de: Nazim Hikmet
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.