Mă iert mereu și iar repet greșeala
De-a mă lăsa sedus de slăbiciuni.
Un cimitir întreg de promisiuni...
Nu te-ntreba de ce — eu le-am fost boala.
Ce viață! Ca spitalul de nebuni...
Bine că mă trezește bănuiala
Din când în când, să-mi ceară socoteala:
„Nu simți, copile, că mergi pe tăciuni?!”
Mă arde clipa, nu spre înviere,
Ci spre risipă, spre un nou măcel
Pe care rătăcirea mea îl cere...
Mă ispitește, într-un mare fel,
Ticăloșia cărnii... Ce durere!
Din moarte, doar nebunii-și fac un țel.
vezi mai multe poezii de: Evelin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.