Tu îmi scrii lumina Lunii adormită sub călcâie
Prinse-n fumuri de tămâie care-nnebunesc nebunii
Și îi fac să își deșire mâinile ca niște zbaturi
De vapoare pe uscaturi, întru-a minților stâlcire.
Îmi explici c-o doare-o parte dintr-un colț pierdut în umbră,
Umbra umbrei din penumbră, colț al umbrei dinspre moarte,
Dar nu-mi spui că, din lumină, se transferă noi iluzii
Prin vremelnice transfuzii, înspre colțul ce suspină.
Îmi produci, prin minte, ceață și-mi faci găuri în rărunchi,
Aruncându-mi pe genunchi greutățile din viață,
Să-mi apese până-n glezne plumbul literelor tale
Ce-mi sunt greutăți letale și mă-mprăștie în bezne.
Nu-nțeleg cum scrii cu raze adunate-n veșnicie
De un timp ce va să fie, dar, cum văd, produci extaze
Printre derapări de gând, multora,-n lumina Lunii,
Care nu-s, dar sunt nebunii mai frumoși decât oricând.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.