Am adormit pe un tăiș de sabie, osos,
până mi-a devenit șiră-a spinării,
până când un trup noros
luciul i-a-nvelit și-alunecarea orei
de axă mă dau de lucruri, cu tâmpla, cu urechea
cu timpanul, cu ceea ce sunt
încercând să le retez perechea,
umbra, reazemul de pământ
Dar lucrurile râd în limba lor
de victoria mea, de gloria ei,
de sprâncenele înroșite, de tăcerea mușchilor,
De ruperea sabiei, în două și-n trei.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.