Mă târăsc pe spate sub cer.
Strâng mai bine o stea în brățara ei,
împing mai la dreapta un simun apoi ies în afară
și mă șterg pe față, de alizee.
Dar rămân amețit. Mă clatin și mă prăbușesc
încet, de parcă
aș fi atârnat de parașute. Când ating pământul
mă și afund în el. Când ating miezul pământului
adorm. Se făcea că se destrămau
plantele și animalele. Peste marea lor de celule
pluteau corăbii. Pe una din ele mi-o mai aminteam
de undeva,
dar nu izbuteam să-mi aduc
aminte, de unde anume.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.