I. Expunere
Deplasare spre roşu, mereu aceeaşi deplasare
spre roşu
o, linii spectrale ale vieţii mele,
îndepărtare secretă şi perpetuă
a insului de sine însuşi,
pretudindeni şi cu atâta pasiune
încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă
din pricina răspândirii lui pretudindeni,
din pricina felului în care poleieşte totul
cu acel „sine” de carne şi sânge,
cu acel „sine” de carne şi de sânge lăsat deodată
liber, faţă de propria-i inimă,
apt să-înconjoare orice obiect
în speranţa desfrânată că
acela i-ar putea fi inimă,
într-o altă ordine, mortală, a firii…
Vai mie, şi mai ales – vai
neîntreruptei deplasări spre roşu
a tot ceea ce făcea fiinţă
continuându-mi creierul obosit.
O, discriminare! O, risipire!
Sumbră succesiune a întregului
autonomie a unghiilor faţă de degete.
Şi totuşi, mi se cuvine dreptul
întâiului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.
Cu cât mai risipit, cu-atât
mai indivizibil
însingurat din prietenii de suflet,
urât de umbra copacului,
frumos fără pricină,
nici n-aş putea să mai fiu,
dacă n-aş auzi tot timpul
şi dacă nu aş vedea tot timpul înfăţişarea
fără de sens a-ndreptăţirii mele.
Axios! Axios!
El este demn, el e demn!
I se cuvine, i se cuvine!
El este! El este!
El poartă valoarea în sine,
el are sămânţă!
El este, el este!
El are mir pe frunte!
Prin el se vede ca printr-un ochean
nenorocirea
până când se-nroşesc lentilele de sânge…
Axios, Axios!…
El are vederi prin somn
El are puterea de-a vedea, el are
slăbiciunea de-a vedea
El are suflet, e puternic,
el are trup şi este slab.
El zice de bine despre pătrat
deci este puternic.
El se zice de bine despre pietre
deci este slab.
Dar Axios, Axios!
El este, el e.
II. Pastorala
Ce bine, ce bine
că nu sunt ca tine
că nu ești ca mine
azi și în vechime.
Tu vii cu ai tăi,
eu plec cu ai mei
tot din trei în trei.
Când vii tu – e verde
când plec eu, se pierde
umbra printre pietre.
Ce bine, ce bine
că din înălțime
tu îți lași aripa
să-mi clocească clipa
clipa ca un ou
dublă în ecou
și la vale triplă
până la aripă
cum se mai întâmplă…
Ce bine, ce bine
că bine de tine
care nu ești Nimeni,
și nu ești Nimica,
sugându-mi doar frica
din osul ce-l am
când în mine stam
însuși fiind de față
cu a mea viață.
Ce bine, ce bine
frunză și-un ciorchine,
ciorchine cu boabe
plimbate-n trei roabe
duse la zdrobit
pentru infinit.
Și la stors curat
pentru înnoptat
și la dărâmare
pentru ora mare
ruptă-n clipe line
ce bine, ce bine!
III. Expunere
Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere,
apt de a fi hrană,
însumi înfometat;
cu o mână de piatră
mi-am împins, cuvântul cu dinţi înapoia ochilor,
înapoia frunţii,
înapoia cefei,
mai prejos de creştet,
mai presus de omuşor,
rupt de foame în diagonală
dovedind astfel că ocup un spaţiu.
Ha, mâncam destine
mereu alte destine,
destinul de lobodă,
destinul de taur
destinul de porc.
Dinții mei – prietenii cartofilor
depun mărturie despre gustul lor
și numai spinarea limbii mele –
o, câtă vreme ar putea să vorbească,
povestind
despre greutatea vinului, despre
limpezimea apei,
despre focul alb al laptelui,
suavul dop de guri
de noi-născuți, în fermentație…
Destinului meu îi e foame,
destinul meu se hrăneşte cu alte destine.
El se hrăneşte ca să fie hrană la rânduri,
ca să fie hrană altui destin
cu mult mai mare.
El paşte ca să fie păscut,
bea ca să fie băut,
înfulecă urând să fie înfulecat,
înghite ca să fie înghiţit.
O, foame,
tu îmi îmboldeşti totdeauna creştetul
cu o aură de dinţi.
Ne hrănim ca să fim hrană,
mâncăm ca să putem fi mâncaţi,
da atunci când pupila lucidă, a soarelui,
se întoarce să vadă alte vederi
strig:
Axios, Axios!
Trupul îi e de mâncare,
mirosul de mirosit
Axios, Axios!
El se ţine departe de trupuri;
mirosul îi e doar înşelăciune,
iar urma lui, în mocirlă,
e numai un fel al noroiului de a fi.
Axios, Axios!
La cina cea de taină,
el nu e de faţă
fiindcă nu are faţă .
Pentru că n-a pus faţa
pe toate lucrurile.
Iar cui îi e foame
de lucruri îi este foame.
IV. Pastorala
Frunză neagră de pom ars,
mă gândesc la Anahars
mă gândesc la focul veșnic,
care stă în cer ca-n sfeșnic.
Mă gândesc la tot ce arde
cum e sunetul în coarde
cum e apa între maluri
ridicată-n sus, de valuri,
și înflăcărată-n spume
care-neacă-atâta lume
în flamba de foc lichid
descrisă de Euclid.
Frunză albă de pom lin
cuget iarăși la Plotin
și la adevărul sferic
plămădit din întuneric
în care mai an
fuse un cioban
cu-o turmă de oi
dusă în zăvoi
și alți doi ciobani
mult mai ortomani
la apus de soare
ce-au vrut să-l omoare…
V. Expunere
Sătul, sătul până la gât
sătul, sătul până sub bărbie
dar cu gura flămândă
şi cu limba neuscată
de apa unei vorbiri abia izvorâte.
Spun lucrurilor pe nume,
spun „tu” copacului,
mă adresez pietrei cu „mă”,
îi spun „bă” câinelui.
şi dacă vreunul dintre ei
mă-ntreabă ceva
îi răspund cu „îhî” sau cu
„î”
fără grijă de vocale
pe care de multă vreme le-am trimis
ostatice
celui mai mare peste vorbire
ca să-l linguşesc
ca să-l asigur
de supunerea mea faţă de el.
O, mai-marele nu are gură!
Vorbirea lui nu încape vorbe.
O, mai-marele n-a avut nicicând gură.
El a avut în schimb cu sine, adevărul
O, mai-marele gusta vorbirea,
are dinţi la urechi,
se hrăneşte cu sunetul cuvintelor.
El are dinţi la nări,
se hrăneşte cu mirosul cuvintelor,
dar nu are gură, nu,
nu are gură, nu are gură,
n-are în locul gurii nimic
nimic, nimic
cum este nimicul dintre stele
cum este nimicul dintre degete…
Dar el
singurul
ştie adevărul
şi ar putea să strângă stelele
cum strângi degetele în pumn –
el
n-are însă în cine să lovească.
VI. Pastorala
Și-am zis fluier, și-am zis frunză,
și-am zis femeie lehuză
și-am zis piatră ce-a născut
pietrele de la-nceput.
Și-am zis apă care curge
până când se face sânge
până când se face mare
cu bocet în ea de sare.
Cine vrea să se înece
să se-nece într-o lege,
cine vrea să-și deie foc
încă are mult noroc
că pădurea are lemn,
dacă-i face-amnaru’ semn.
Numai pentru spânzurați
și la cei crucificați,
și la cei morți prin otravă
ori cu capul fruct pe-o tavă,
le spun poate c-au greșit
frunză verde pom chircit.
Mai bine să mori mâncat
risipit și adâncat
în pântec de lup flămând
în zăpadă alergând
fluieraș de os
cântându-i noros.
VII. Expunere
Litere, litere, sunete, sunete,
locuitori ai cuvântului
praf de puşcă al glonţului;
migrează iubirea mea spre roşu
îndepărtându-se de mine.
Abia dacă azvârl după ea
un cuvânt –
frânghie silabică.
Fuge ochiul meu
spre linia spectrală, spre linia roşie,
cu cât sunt mai aproape, fugind
de fuga luminii
cu atât mă trădează mai tare
în numele a ceva care nu există,
în cinstea cuiva
care nu s-a născut.
O, voi sumbre păcate faţă de propriul trup,
genunchi trădător, şi umăr laş,
pântec insolent, coastă
prea fragilă ca să slujeşti unei corăbii,
stern emoţionat pentru nimic, arcadă
încoronând un ochi miop, bărbie,
călcâi al Achile, în plină faţă
implantat, şold
învineţit de greutatea unei săbii
şi voi, vertebre, cranii ratate
parcurse de singurătatea măduvii.
Tu, beregată, tu, draga mea,
tu, sclava mea iubită,
tu, rădăcină a copacului numit
„Axios!”
Numai tu mă iubeşti
numai din tine se naşte
„Axios!” cuvântul din flori.
Axios! Axios!
El nu a greşit-dacă
nu ar fi avut trup, ar fi avut silabe.
Ah, dacă ar fi avut numai silabe…
Axios! Axios!
VIII. Pastorala
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele
osul umărului alb
mirosul de ceafă, dalb,
ochiul cel închis dormind
călcâiul în zbor fugind.
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele
toate subțioarele
chiar și arătările
și înfățișările…
Dar rămân tot nesătul,
trupul tău nu mi-e destul
umbra ta nu mi-e prea lungă
nici mirosul tău din luncă.
Scumpule, străinule,
ți-aș mânca și vinele
dar nu-mi place sângele.
Sângele ca sângele,
mai ales cuvintele
ce-ți apără vintrele.
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele.
Tu mă lași mereu flămând
de îndepărtatul gând.
Cerc să mușc de din cuvinte
umbră cad, de pom, cuminte,
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele…
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.