Te îndepărtam deasupra, mai presus
de sfârșitul aerului mare
și-ți dădeam viteză și apus
în privirile întâmplătoare.
Tu treceai în goană, ondulai,
ba mai și lăsai să cadă
câte-un înger doborât din rai
sub o formă prematură de zăpadă,
testament pe limba mea topit
și înfrigurat în oase,
măduvă-nnegrită din zenit
traversând vertebrele spinoase.
Te îndepărtam deasupra, rămâneam
un eu însumi mai precis, mai sacru.
Așchii inutile, zilele din an
demne-au fost să fie de masacru.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.