Că mi-e somn de nu mai pot, îmi zise
stând ca și un val de val
Ochiule, iris, irise cu priviri de adevăr.
M-ai lovit în piept cu orbul vin al cupelor,
vărsat, care-l beau acum și
sorbu-l umed tot și nepătat
Și mă-mbăt cu vița vie a
Saturnilor căzând,
cu cometa razachie stinsă sfârâind în gând.
Pe când craniul meu, rece se albește
cu ochi scurși, de la una pân' la zece
gheață mâncând slabii urși din polara
disperare a lui ,,are" și ,,nu are".
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.