Cuvintele mă ajung din urmă.
Ele detună pe timpanul întins între ceea ce este
și ceea ce nu este. Cresc înapoia mea, cresc înapoi,
în amintire,
azvârlind o jerbă de trupuri
înspăimântate. Trupuri în flăcări, trupuri în valuri,
trupuri în uragane, trupuri în desimea pământului.
Cuvintele mă ajung din urmă
pipăindu-mă cu mâini de orb foarte subțiri,
și sunând sticlos,
de câte ori izbutesc să-mi atingă urmele absenței.
Iată,
mă trezesc smuls și tras în sus
în zona fără aer. Aici,
fără de trebuință îmi sunt
plămânii și brațele.
Ochii numai, ei singuri, îmi rămân.
Creierul va merge pe ei
ca odinioară trupul, pe picioare.
Sunt creier cu ochi privitori
și aștept să fiu, deodată, tras mai sus
într-o zonă fără de stele
unde ideile îmi vor merge
pe creier, cum odinioară trupul
pe picioare. Dar și de aici pot fi tras mai sus,
și-atunci, ideile
vor fi simple picioare de mers.
Dar cine va merge pe ele altcineva
decât un eu însumi?
Nu mă lăsați singur. Mina în sine nu are nici un rost.
Spune-ți-mi, ce să fac cu două mâini?
înhămat sunt
la un car abstract. Scade trupul meu pe măsură ce
se umflă în mine
măștile râzând și plângând ale cuvintelor.
Cad în noțiunea de genunchi și mă rog de voi:
nu mă lăsați singur și pradă
gurii care în loc de dinți
are statui,
gurii imense pe a cărei limbă de piatră
mă aflu. Sunt mâncat.
Simț. Foamea și-a făcut patul în existența mea.
A adormit. Aici.
Visează pâini abstracte.
Nu mă lăsați singur.
Se arată întruchipările și apariția sferei.
Nașterea, apogeul și moartea.
Ca și cum eu aș fi fost ele.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.