Basmele le-ai uitat, și poveștile, copilărie agățată de toate fereștile.
Ți-aduci aminte cum
trecură prin tine cizmele brune, cizmele haine, și ochiul tău, speriat, printre case și
neîmplinitele tale oase, urcând cu mâinile subțiri și cu genunchii ruinele nopții, pe muchii.
Pasul izbit în caldarâme întețea umbrele răsturnate.
Drumurile țării, apăsate, intrau în
pământ ca niște rime.
Copilărie, netrăită minune,
îți izbiră pământul cizmele brune,
basmele tale, și anii
otrăviți cu sunete stranii.
Dar cum se topiră, cum se mai topiră -
noaptea, cu ritmuri de cizme pe șiră,
și bulbul ochiului de fiară,
din visul cel rău,
și amarnicul gust -
când soarele viu fulgeră peste țară
în a douăzeci și treia zi, din august!
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.