Pe fundul oceanului de aer,
alături de coloane și de păsări,
lăsai în voie să-mi plutească-n jururi
emoția cea schimbătoare de contururi,
mereu crescândă, descrescândă pururi.
Visăm tot timpul linii drepte
și-o febră a plecărilor în sus
cu cornul m-a izbit în pieptu-ncins,
sau, tandră, străvezimea mi-a cuprins
ca florile de gheață geamul nins.
Și sentimentele porneau-nainte-mi,
de-un roșu-aprins făcându-se sub ramuri,
când, unduindu-și nuanțele, mereu,
la pleoapă zării răzbăteau violaceu
și-albastru mat luceau peste irisul meu.
Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume
S-a redeschis deodată spre zenit,
și-n grabă lui, mâinile toate
le-apropie-ntre ele și le zbate,
jumătate fermecat, uimit pe jumătate.
Iar sentimentele mărunte, bune doar
să fie peste clipă martori
ciocnirii-ntre consoane și vocale,
mureau că de prisos, încet și moale
se destrămau în rotocoale.
O, dans rotund al stărilor de spirit
cu o idee numai, te înving
așa cum rupi din saltul fără istețime
un taur furibund sticlind lumine
cu o frânghie-ntinsă și ținută bine.
Cu un surâs îmi e de-ajuns
să vă alung stări ne-nchegate.
Eu nu pe voi v-aleg, vă caut,
ci sentimentul, dulce flaut
și frate geamăn cu iubirea îl aplaud,
ce smulge țărmul și îl da de-a-dura
și-mpinge lungi catrene în necunoscut,
tendoanele luminii, de-ncordare
sunând ca valul ridicat din mare,
pe care trupul, înotând, le taie și le doare.
Păstrez doar sentimentul dens
al Comunismului strălucitor de sens,
al celei mai înalte din idei,
al flăcării iscate din scântei
ce mistuie trecutul din temei.
E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,
când lumile-ți încep la căpătâi,
și-ți bat în văz și în auz, anume,
și mâna-ntinsă simte o dimensiune,
și fiece mirare e un nume.
E sentimentul bărbătesc
al celei mai umane din idei,
ce-nfrăgezește piatra-n fața ei
și schimbă-n trepte lungi trupul de stea
al lumii care-o suie după ea.
Și alta nu-i mai e asemenea.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.