Cloșarii sunt plante schimbate în oameni,
arbori trădați de arbori,
și blestemați să ia înfățișarea de om.
Iarnă, cloșarii stau întinși peste gurile de canal,
părând a disprețui frigul și bolile; nemișcați stau în luna februarie,
întinși peste gurile calde de canal, cele înconjurate cu o verighetă de frig.
Poți să-i izbești sau să sari peste ei, cloșarii nici nu mișcă,
nici nu cunosc rostul cuvintelor.
Abia dacă au reușit să deprindă
din noua lor înfățișare
îndemânarea de a bea apă, îndemânarea
de a mânca pâine, îndemânarea de a le fi
foame.
Pentru ei orașul este un blestem gri, de piatră și,
deși fără sex, cloșarii își schimbă sexul cu sexul pietrelor.
Dar ei n-au semn.
Ei sunt plante, arbori trădați de arbori,
și blestemați să ia înfățișarea de om.
Cloșarii sunt simple înfățișări.
Am văzut cîțiva dintre ei și depun mărturie.
O singură dată, numai, se zice că un cloșar,
peste noapte, a înflorit,
s-a scuturat de petale și a făcut mere.
Dar noaptea următoare n-a mai fost
niciunde;
așa că nu se știe ce-i legendă,
ce e adevăr.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.