De-ar voi să mai renască,
dați-i criptele, să pască, brună stafie și cobe
s-o strivim, izbind în tobe.
De prin smârcuri negre, iat-o, stafia,
dacă-ai uitat-o, cum se-ncheagă în armură
și-n cocleli verzui de ură. –
Glasul lui
Fuçik:
Oameni, eu v-am iubit! Vegheați!
Ridică-ți mai sus de frunte
pumnul strâns, să o înfrunte,
pumnul stâng ce-o sugrumase aplecată peste oase,
până se-nchirci sub lună stafia fascistă, brună,
când îl urci, să nu-ți mai afli văzul, murdărit cu stafii.
Glasul lui
Fucik:
Oameni, eu v-am iubit!
Vegheați!
De-ar voi să mai renască, dați-i criptele,
să pască umbra ștreangului, în soare,
să îi ție de răcoare, dintâi ei să muște numa' bolovanii și țărâna
până piere sumbra cobe.
Iată dansul meu pe tobe. -
Glasul lui
Fucik:
Oameni, eu v-am iubit!
Vegheați!
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.