Depărtarea se face roata
cu zimți pe fusul
de taină-al auzului meu,
rupând din amorțitele
minți ale încă nenăscutului zeu ce-așteaptă
să-l ajungă din urmă pământul, în viteza
albastră, ducând de mânere o urnă
cu inima smulsă,
a noastră
Bate, se-aude, bate, se-
aude sfera în creștere drastică
De lacrimi șoselele-s ude,
memoria subțire, elastică,
praștie pentru pietre, gondola înecată-n
Veneții copilărești,
dinte smuls cu sfoară din
alveolă, -jos orbita
Vezuviului goală. Și ești.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.