Din această carcasă de cal îmbătrânit
înainte de vreme,
un suflet de licorn amețit
își scoate-o potcoavă-n poiene.
El încă visează îngenuncheat
ca-ntr-o tapițerie medievală
o domnișoară cu chipul brodat
în pală beteală...
El încă mai tremură, când răsare
luna pe lume virgină,-
lung, străveziu și-n alergare
pe zăpada regină...
Vai, nechezatul dogit, i-ha, i-hav...
și-aceste fâșii risipite de ceață,
ale carcasei sunt, de cal mult bolnav
în care aiurează de-o viață.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.