Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mâna,
privirea ta sună cel mai îndepărtat.
Acum ți-o mărginesc treptele albe,
acum ți-o sfârșește luna
pe care joacă așchiile soarelui cufundat
Surâsul tău, cu colțuri abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
și după mine va fi, și după oasele mele albite,
și după chipul tău, fără chip
Mai îngenunchi și scurg nisipul dintr-o palmă
într-alta,
ca-ntr-o clepsidră răsturnată aerian,
în timp ce scara cu trepte albe, înaltă,
și-a risipit și treptele pe care le urcăm.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.