Cu o nepăsare, cu o absență
mi-ai rupe privirile, și ele -
un ochi verzui de apă, un ochi fugitiv
de oglindă -
nebune-ar caută să se sprijine,
și nu ar găsi.
Iarna ce-asmute prin aer înfometatele vânturi,
purtând în vîrfuri capete de lup,
mi-ar mușca privirile rătăcitoare, mi-ar smulge
din ele trupurile tale iubite-ndelung, mângâiate,
adulmecate, văzute.
Și-ar cădea peste oraș, peste linii ferate,
peste păduri, peste fluvii o dureroasă ninsoare de
trupuri străvezii, suave, imaginare, și nimeni nu le-ar bănui.
Numai eu, cautându-te-n lume, mi-aș ridica ochii
orbi și albaștri unul peste
Kamciatka,
peste
Groenlanda, altul peste
Atlantic, peste
Pacific
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.