Aerul se mai emoționa încă în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând pe roata inimii mele.
Și glasul ți se rupea sub sărutul
pe care ți-l dă ne-nceput începutul.
Facle și torțe și flăcări și focuri
ți se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feței mele, plumburiu și greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.
îți mai țineam cu brațul încă viața
ta de viața mea lipită, risipa
dragostei nerisipită, secundă înnodată de clipită.
Pași, râsete, povești silabice, istorii,
destăinuiri, speranțe - voi
erați într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarnă când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.