Nu pot să mănânc decât forme, scoarțe,
învelișuri și atât, ceea ce privirilor enorme li se
înfățișează urât. Rod, pentru că am dinți de rodii.
De la fildeș am învățat spirala când taurii, tigrii și celelalte
zodii și-au iscălit pe cer cerneala.
În străfundul fiecărui lucru
nu există până la urmă decât un cuvânt
-înfățișarea trupului meu,
tristă, știe legea acestui pământ,
că până la urmă
în lucruri nu este în miezul miezului decât un cuvânt,
Burebista al întinderii
aceste cu vitele arse în vânt. Mușc din copaci,
oho, și de ce? După scoarță e lemn,
după lemn
bate inima abstractă a lui ,,e"
fără de existență și solemn. Dac-aș putea să dau verdele la o parte,
din frunze - ar rămâne doar un cuvânt. Dacă aș
putea să dau pământul la o parte,
din pământ ar rămâne scheletul lui ,,sunt"
în inima lucrurilor stau cuvinte,
când ne este foame și mâncăm carne mai întâi,
apoi oseminte, trezia pe care-o visam.
Descoperim până la urmă silabe căzute
din copilăria de zei, foarte lungi și foarte albe
și numai din trei în trei.
Dacă mi-e foame și mănânc tauri, dacă
mi-e foame și mănânc ghindă, dacă
mi-e aur și mănânc auri, dacă mi-e sticlă
și mănânc oglinda, dacă mi-e pământ și
mănânc griuri, dacă mi-e vulturi și mănânc
pliscuri, dacă mi-e apă și mănânc râuri,
dacă mi-e munte și mănânc piscuri,
rămâne scuipat, până la urmă, ceva printre dinți,
sau printre priviri, un fel de disperată turmă,
un fel de învinse oștiri. Rămâne până la urmă cuvântul,
ultimul în străfundul obiectului, cum vulturul rămâne
când vântul curge pe coastele pieptului muntelui,
și bate ca o inimă din afară lăsând înlăuntru ce este,
mult prea dulcea povară, pictată, a lăzii de zestre
pe care stau și zic și spun:
la urma-urmelor în fiecare lucru
există
în străfundul lui un cuvânt ca și cum
ar fi, într-adevăr și într-adevăr,
în cel mai adânc,
în cel mai înalt,
cuvinte cu ochi și cu frunte și par
una într-alta, și unul în celălalt.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.