Se zgâlțâie învelișul, se modifică-ntruna
râde și plânge în același timp,
întipărește cerul și mai jos, copacii,
se lasă privit până când el însuși
devine privire,
se preface mort numai ca să-și poată da duhul
în liniște, deasupra lui, păsările lovite
și sufletele bătrâne, sortite pieirii.
Se face elice, rotindu-se înnebunitor,
îndepărtând spre propriile lui margini
tot ce-i mai neînvins în el, mai tare,
mai solemn,
sau, transparent, se lasă străbătut,
adâncit în străfunduri miraculoase,
prin care frumoase cuvinte,
ca niște pești de platină,
dau elegant din coadă.
Oho, dar deodată totul dispare;
rămâne numai papirusul, hârtia, piatra,
soldatul execută ordinul sergentului,
rigida mină ascultă de rigidul suflet.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.