Acum la urmă, terfeliți, vărsăm copacii
mistuiți cu greu în substantive. Burți de cuvinte se
târăsc pe limbile umflate, maladive.
Vomită prin vocale sensul strict, mâncat
la nimereală și de foame, de trupele abstracte
năvălind ale vocalelor romane,
când, luptători cu tâmpla scânteînd pe rictusul
de gheață al naturii, ochi mari albaștri,
suspendați la mijlocul de cerc al urii
și prin pupila neagră,
ca o beregată tăiată clar de un tăiș,
un sânge uleios se-arată cu dâra
lumii în pieziș,
vomită ochii vechi vedenii mâncate
tot de-a valma și mirat. Vomită nară mirodenii pe care-n
timp le-a respirat.
Timpanul alb vomita muzici pe care sarea nu a nins,
și pielea vechi pipăituri vomită care-n
burice i s-au prins.
O, dar de însuși și de nemâncare lăsat lucios,
lăsat febril.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.