Împotriva mării - Nichita Stănescu
Adăugat de: Adina Speranta

I
Cerc tu, idee
a mediocrității,
calotă sferică, tu,
burghezie a sferei,
cerc – burg
cercburg
sân de apă umflată de pești
cercburg, neliniștit
de superficialitatea unor valuri
mărunte ele însele,
meschin tu însuți.

II
Orice, numai înecat nu.
Viața nu s-a născut din apă.
Noi nu suntem urmașii peștilor,
pentru că pești nu există.
Există numai ceea ce trăiește deasupra,
numai cel care poate să vadă direct soarele.

Aer, aer
aerburg,
deasupra ta exist.
Tu ești în afară,
tu ești suav,
dar eu sunt și în afara ta.

III
Triunghi, patrat,
voi sunteți forme ale libertății de gândire,
cercul, calota, cerburg cel cu ființe
care merg cu picioarele pe cer
și cu fruntea în nămolul miezului,
cerburg, oraș pe dos,
oraș nefrumos
oraș limitat
sclav fără aripi
lanț fără verigi
sare, sare
fără cristale.

IV
Și numai dacă plâng
mi s-ar uda fața,
dar și aceea ar fi o lacrimă limitată.
Tristețea e o limită.

V
…Ar avea un înveliș de platină
care nu se clatină,
sub el ar avea un înveliș de plumb
niciodată sferic, totdeauna strâmb,
sub el ar fi un înveliș de mercur
risipit de jurîmprejur
și în centru, o casă
unde o mireasă
gătește de mâncare
animale de sare,
pentru bărbatul care nu se mai întoarce,
pentru copiii care au plecat.
…și în pântecul ei, ace și ace
și-n măduva acului, un fir înnodat.

VI
Animale din interior, fără lumină
aproape toate la fel,
lungi,
animale în burtă de animale
strat de apă gros, fără lunete
fără fereastră, fără ușă
cerburg
lipsă de suflet
pentru că sufletul nu locuiește în trup,
pentru că sufletul
e cu totul altceva.

VII
Culori care nu sunt pentru văzut,
sunete nu pentru auzit.
A muri într-o cutie sferică,
desperare, o, limită,
egoism și bancă a cosmosului
în care a fost depusă nu limita
ci limitarea.
Și astfel, veșnicii…
pentru că nimeni nu vrea să se spargă,
pentru că nimeni nu are de ce să se spargă.

VIII
Alge bolnave,
fluturi marini ai mirosului,
Cerc de jurîmprejur,
și numai cerc și numai cerc.
Măcar de-ar fi ochi,
dar ochiul, el însuși meschin,
e sfărâmat prin pupilă
spre înainte.
Mare fără pupile,
oarbă,
în sine,
apăsându-se în sine
măcinând în sine existențe
fără puterea exploziei

IX
Scârba de a te îneca,
scârba de a intra în limitare,
conservă de timp, rușinoasă,
maț al zeului bolnav
pântec voindu-se glob
piele acoperind piele,
acoperind pielea care acoperă piele,
care acoperă piele
și niciodată dedesubt – carne
și niciodată dedesubt – os.

X
Dacă n-ar fi mările, dacă n-ar fi oceanele,
dacă n-ar fi decât câmpie și râuri și câmpie,
și dantura munților.
O, nici câmpurile și nici râurile –
limbile noastre,
și nici munții, dinții noștri
n-ar fi altceva
decât maxilarul unui zeu răcnind.
O, ideea meschină de sferă
n-ar exista decât pentru învinși, –
monotonia și pericolul
de a locui pe o sferă
ar fi numai o poveste
de speriat nenăscuții…

XI
Aerburg, Terburg, Focburg,
forturi și clești,
pentru îndreptat orizontul curb,
idei ale orizontului drept.
Voi l-ați născut pe „a fi”
Voi l-ați născut pe „a nu fi”.
Pământul, aerul, focul, da!
Așa, nu !
Pământul, aerul, focul, da!
Apa nu!



vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.