În dreptul cifrei şapte m-am oprit cu steaua fixă stând deasupra-mi galeş,
semn pentru mine de la infinit oprit şi nechezând, din cale-şi.
O, ce mai faci, am întrebat-o şi-am scos din suflet o potcoavă cu care tropăiam pe şira lui
Erato venind pe-a trupului meu navă
din lumea cea cu mîini şi cu picioare, ca să aduc omagiul meu stins şirului lung de cifre
oarecare ars şi-necat, plouat şi nins,
stau drept şi-mi rup o mînă şi-o dărui cifrei şapte-n dar, pe care o denumesc stăpîna şi
căreia îi duc pahar
la buza cea abstractă băutoare sîngele meu curat şi proaspăt şi gustul lui de pură sare şi
stratul meu de mîndru oaspăt.
în dreptul cifrei şapte m-am oprit şi-am descărcat din mine însumi rob pururea la infinit, dar
lacrimă fiind din plînsu-mi.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.