Părea că mă locuieşte şi că venise,
lăsase o parte din cai pe ficatul meu.
Ce miros, doamne, de potcoavă,
şi de vărsături de stea grasă!
Descălecase şi tâmpla şi-a pus-o pe tâmpla mea.
Dezbrăcându-se de armura murdară de sânge,
înota, când într-un ochi al meu,
când în celălalt.
Spălându-şi trupul luminos cu vederea mea.
M-a rugat să întâlnesc noaptea
şi să împing cu un cuvânt stelele fixe,
ca şi cum aş fi putut s-o fac...
De dragoste de el şi din legea ospeţiei,
am putut ce nu se poate.
Am fost ne mai fiind, pe morţi i-am făcut să viseze,
rugina de pe săbii am atârnat-o de stele,
cu braţul drept am dat la o parte noaptea
arătându-i infinita noapte.
Sânge proaspăt, petrecere mare,
în drum spre Cartagina.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.