Ah,, cădeam printre destine, alte, pururi vagabonde,
-lîngă moarte, mai senine decît pletele-n vînt, blonde;
şi lungeam antene lucii, şi mirate şi nedrepte, atingînd drumul nălucii
suitoare-n alte trepte, îmi lăsăm pe balustradă tîmplă încălzită,
palmă, doritor că să mă
vadă doamna altor vîrste, calmă.
Dar lăsat eram la margini de vocale-ntimplatoare,
izgonit dintre imagini neştiind să mor cînd moare inima de cal,
picând pe gheaţa neiertătoare tot a unui altui gînd.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.