Împing cu mâna la o parte
acest aer străin și trec,
și-această inimă străină, din mine,
o las drept plată între monezi și trec.
Trec adunându-mă tot, în ochi,
încât nici nu mai pot închide pleoapele,
încât totul în jurul meu
nu mai e decât amintire
desenată de copii pe trotuare.
Alerg în sus, ținându-mă de balustradă,
și-n locul inimii bat
treptele, zidurile, țevile, ferestrele,
becurile. Aud venind din urmă
cutia ascensorului ducând în ea
creioanele, scrisorile,
scutul, sabia, coiful.
Mă opresc în fața unei uși deschise
care vine plutind ca o aureolă
de sfânt. Sărut mâinile, iubita noastră!
Ce mai faceți? Dar ea râdea pentru că
nu mai era demult acasă.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.