Desigur m-ai greșit c-un ochi mai mult
lăsat la mine-n întunerec
de văd cu el de mai demult
cuvântul greu cu care ferec...
Ei da, din când în când o mână
s-ar mai putea să-mi smulg din umăr
ca să te și zăresc stăpână, -
cal fugărit pe care-l număr
I-ha, cum treci, i-ha, în dreptul
ciotului smuls și sângerat
din care ochiu-mi înțeleptul
fix te privește și mirat.
Din când în când îmi smulg piciorul
să las lăuntrului meu iris,-
sprânceană, trupul și pridvorul
pe care stai tu dreaptă Ibis.
Stai calule și pasăre
să paștem aerul și norii
și gheața asta zarzăre
care ne plouă dusul orii.
Hai dă-mi la loc piciorul, mîna
și orb mă lasă înlăuntru-mi.
Dă-mi clipa, ora, săptămâna
și pe deasupra numai vulturi.
Am să mănânc puțin pământ,
poate se mistuie cu el
interiorul ochi cel al lui "sunt"
în revederea lui acel-
"A fi mai orb decît am fost"
mai dinainte de-a mă naște,
"A fi mai mort decît am fost"
de dinainte de-a mă naște.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.